cand uitasem ca e martisorul…am primit o frezie. mi-am adus aminte de ghioceii infasurati un foi de toporasi, de tarabele pline de martisoare, de zambilele care erau sufocate de albinele inviate de primele raze ale primaverii, de mirosul mugurilor caisilor si de mucenicii bunicii mele.  cand am plecat a ramas fara cuvinte. mi-a strans la piept odorul si in ochii micsorati de riduri am zarit o lacrima. “o sa mor si nu o sa va mai vad”, mi-a soptit. mi-a parut rau ca o las asa…cu dorul si cu candela aprinsa ,in fiecare zi, pentru noi. parca o vad cu “martul” prins la mana (ca sa aibe noroc de pui) si impletind la opturi pentru oala mareee mirosind a scortisoara si miere. pot sa spun ca ea este ..mucenita mea.