alarma telefonului suna naucitor, ca in fiecare dimineata. se intinde si o opreste cu un gest care a devenit obisnuinta. visa frumos. vrea sa mai stea macar o secunda intinsa. albul patruped ii linge degetele, frumos lacuite, de la picioare. zambeste. dupa 5 minute miroase a cafea. soarbe doua guri si se uita in oglinda. e neschimbata. ochii mari, nasul drept ca al unei zeite, buzele carnoase si parul negru lung incadrandu-i fata. cu o eleganta desavarsita isi trage dresul fin peste piciorul care parca e facut din acelasi material, se imbraca cu pantaloni si cu o camasa neagra. nu stie ce accesorii merg cu tinuta. se decide. se machiaza si iese. se indreapta catre urmatorul colt cu o atitudine de cadru didactic numai de ea stiuta. nu se supara cand aude atata galagie. s-a obisnuit cu ea. nu se enerveaza sa spuna “buna dimineata” de 50 de ori. face parte din viata ei.

Dupa ora 13 incepe un alt nivel. ca la jocurile pe calculator. e programata asa. sta cu castile pe urechi. e leonard cohen. spune ca nu asculta versurile melodiilor dar o zaresc fredonand refrenul “dance me to the end of love”. sta cu spatele drept in scaunul portocaliu si face o comunitate fericita. as vrea ca si ea sa fie la fel..

Afara e foarte frig. vine polei. trag o tigara pe fereastra de la bucatarie si imi iau din cui haina groasa. merg doar cativa pasi si bat la usa. vreau sa imi iau ramas bun. bat minute in sir, insa fara raspuns.  nu dau atentie unei perechi de ochi curiosi si ma intorc acasa. maine plec.

Am revenit cu un blog pentru prieteni. era normal sa incep cu ea.